Cum poate fi perceputa intamplarea asta?

            Am citit de curand un articol de pe unul din bloguri  care m-a lasat pur si simplu cu “gura cascata” … nu m-a amuzat, nu m-a ingrozit…m-a pus pe ganduri.Suna cam asa:

 

Apocalipsa a inceput deja sa faca victime. De fapt este un exemplu simplu unde duce neintelegrea Bibliei.Un om din Idaho crezind ca are “semnul fiarei” deja pe mana sa, si-a taiat-o cu un fierastrau circular si apoi a pus-o in cuptorul cu microunde.A fost dus bineinteles la Spitalul de nebuni.CNN ofera detalii: http://www.cnn.com/2008/US/01/09/hand.cut.off.ap/index.html?iref=newssearchIntr-un fel omul a vrut sa se asigure ca nu implineste literal ceea ce scrie ultima carte a Bibliei.

Mie mi-e groaza si de un alt lucru gandind la semnul respectiv. Cati l-ar purta cu mandrie, acum?”

Si acum ne intrebam:Oare era nebun? Oare avea pur si simplu credinta? Oare devenise fanatic? sau Oare a implinit voia Domnului care zicea (nu stiu exact  in ce verset) “daca unul din madularele tale te face sa pacatuiesti leapada-l caci e mai bine sa pierzi unul din madulare decat viata vesnica”?  incurcata treaba nu? voi ce parere aveti?

Cunoasterea personala a lui Dumnezeu

Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu

Cum poţi începe o relaţie cu Dumnezeu? Aştepţi să te lovească un fulger? Te dedici ca de-acum încolo să faci fapte bune, virtuoase sau religioase? Sau devii o persoană mai bună… astfel încât Dumnezeu să te poată accepta? Ei bine, NICI UNUL dintre aceste lucruri nu-ţi aduce aşa ceva. În Biblie Dumnezeu ne-a arătat clar cum Îl putem cunoaşte. Iată în continuare cum poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu… chiar acum…

Principiul unu: Dumnezeu te iubeşte şi are un plan minunat cu viaţa ta.Dumnezeu te-a creat. Dar nu numai te-a creat, ci te şi iubeşte… atât de mult încât doreşte să-L cunoşti acum şi să-ţi petreci veşnicia alături de El. Iisus a spus: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”1Isus a venit pentru ca fiecare dintre noi să Îl poată cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în mod personal. Numai Iisus poate da sens vieţii şi poate dărui un scop în viaţă. Ce ne împiedică să-L cunoaştem pe Dumnezeu? …

Principiul doi: Noi toţi păcătuim şi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.Adevărul este că toţi simţim această despărţire… este o depărtare de Dumnezeu pricinuită de păcatele noastre. Biblia ne spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui….”2În adâncul sufletului nostru putem simţi indiferenţă faţă de Dumnezeu şi căile Sale sau răzvrătire făţişă… Orice ar fi, este o dovadă a ceea ce Biblia numeşte „păcat”. Păcatul aduce moarte în viaţa noastră – despărţirea spirituală de Dumnezeu.3 Chiar dacă facem mari eforturi ca să ne apropiem de Dumnezeu, acestea sunt sortite eşecului. Imaginea aceasta arată ce mare este prăpastia dintre noi şi Dumnezeu. Săgeţile ilustrează strădaniile noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Putem încerca să facem fapte bune sau să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu printr-o viaţă decentă sau o filozofie de viaţă morală. Însă strădaniile noastre nu pot face să dispară păcatele noastre… Cum trecem peste această prăpastie? …

Principiul trei: Isus Hristos este singura soluţie – găsită de Dumnezeu – pentru a ne ierta păcatele. Prin El putem cunoaşte planul lui Dumnezeu cu viaţa noastră şi putem avea parte de dragostea Sa.Alt adevăr este că merităm să plătim pentru păcatele noastre. Problema este însă că plata păcatului este moartea. Dar Isus Hristos a murit în locul nostru, din dragoste pentru noi, ca să nu fie nevoie să murim fără Dumnezeu. Pe Cruce Isus a luat asupra Sa toate păcatele noastre, plătind astfel pentru ele. „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu..”4 „…El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui…”5 Fiindcă Isus a murit pe cruce în locul nostru, acum nu mai este nevoie să trăim despărţiţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre.„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”6 După ce Isus a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi.7 Astfel ne-a dovedit pentru totdeauna că are dreptul de a promite viaţa veşnică – că este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi singura Cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”8 El ne spune cum putem începe o relaţie cu El chiar acum… în loc să ne străduim şi mai tare să ajungem singuri la Dumnezeu. Isus spune: „Veniţi la Mine….” „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie…”9 Isus a suferit la Cruce tocmai datorită dragostei care ne-o poartă. Iar acum ne invită să venim la El, ca să putem începe o relaţie personală cu Dumnezeu. Nu este suficient să ştim ce anume a făcut Isus pentru noi şi ce ne oferă. Pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să-L primim în viaţa noastră…

Principiul patru: Fiecare dintre noi trebuia să ia decizia de a-L primi personal pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor.Biblia spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”10Îl putem primi pe Isus prin credinţă. Biblia spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”11 Să-L primeşti pe Isus înseamnă să crezi că Isus este Fiul lui Dumnezeu – după cum a spus chiar El – şi apoi să-L inviţi să te călăuzească şi să te îndrume în viaţă.12 Isus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”13 Şi iată chiar invitaţia lui Isus. El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”14 Cum vei răspunde la invitaţia lui Dumnezeu? Gândeşte-te puţin la aceste două cercuri. Viaţa dusă pe cont propriu Eul se află la cârma vieţii Isus nu-Şi găseşte loc în această viaţă Deciziile se iau şi acţiunile se fac numai sub îndrumarea eului, ceea ce duce adesea la frustrare Viaţa dusă sub îndrumarea lui Hristos Isus Se află la cârma vieţii Eul este supus lui Isus Persoana respectivă vede influenţa şi îndrumarea lui Isus în viaţa sa Care cerc descrie cel mai bine viaţa ta?Care cerc ai dori să descrie viaţa ta? Începe o relaţie cu Isus Hristos…

Îl poţi primi pe Hristos în viaţa ta chiar acum. Nu uita cuvintele lui Isus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”15 Dacă ai dori să răspunzi invitaţiei Sale, iată cum o poţi face.Cuvintele exacte pe care le foloseşti pentru a te dedica lui Dumnezeu nu sunt importante; căci El ştie ce intenţii te animă. Dacă nu eşti sigur cum să te rogi, rugăciunea de mai jos îţi poate fi de ajutor: „Doamne Isuse Hristoase, vreau să Te cunosc; îmi doresc să vii în viaţa mea. Îţi multumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele, ca să mă poţi accepta pe deplin. Numai Tu îmi poţi da puterea de a mă schimba şi de a deveni aşa cum doreşti Tu. Îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că îmi dăruieşti viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Acum îmi predau viaţa Tie; Te rog să faci ce doreşti cu ea. Amin.” Dacă ai fost sincer când L-ai rugat pe Isus să vină în viaţa ta, atunci din acea clipă El este în viaţa ta, după cum a promis. Ai de acum o relaţie personală cu Dumnezeu! Ei bine, te aşteaptă o viaţă întreagă de… schimbări, care te vor ajuta să te maturizezi. Acesta este un proces care are loc pe măsură ce Îl cunoşti tot mai bine pe Dumnezeu citind Biblia, rugându-te şi având relaţii cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Sfarsitul depresiei

Sfârşitul depresiei

Prinsă în capcana depresiei şi a gândurilor de sinucidere – şi cum s-au rezolvat toate.

De Elle McMurray

Unii oameni îşi trăiesc viaţa cu succes, îmbrăţişând toate oportunităţile. Alţii, ca mine, se poticnesc în viaţă, pierzându-şi echilibrul în urma unor relaţii, a unor vicii sau a unor evenimente haotice, pe care nu le prevăd. Depresia poate apărea din cauza unor decizii greşite, pe care le luăm în mod repetat.

De exemplu, am făcut greşeala să amestec indiferenţa în urma unei beţii serioase cu prima mea noapte de dragoste. Tot ce îmi amintesc este cum băiatul respectiv m-a bătut pe umeri, spunându-mi că e timpul să merg acasă. Apoi a urmat noaptea în care am avut o discuţie stupidă împreună cu alte două prietene despre falsificarea actelor de identitate şi în care am ajuns la al cincilea pahar de Tequila. Tina a promis că va avea grijă de noi, celelalte două, care ne-am îmbătat imediat după aceea. Douăzeci de minute mai târziu, paharul meu era gol, iar filmul la care ne uitam a devenit amuzant. Apoi am început să pierd acţiunea, pentru că mergeam des la toaletă. Filmul se sfârşise, iar eu nu mai ieşeam din baie. Starea mea se înrăutăţea. S-a dat un telefon ca cineva să vină să mă ia. Trei zile am dormit cu un lighian lângă pat.

Evenimentele şi deciziile greşite au continuat. Prea mulţi băieţi îmi cunoşteau numele şi de multe nopţi nu îmi mai aminteam dimineaţa. Ar fi trebuit să mă bucur, ştiind că eram atât de experimentată în arta distracţiei. Totuşi, sentimentul de goliciune şi depresia au crescut în inima mea ca o epidemie. Escapadele mele nu îmi mai dădeau sentimentul de libertate, individualitate şi semnificaţie. De fapt, simţeam exact opusul. Mă simţeam prinsă în capcană de nevoia mea continuă de a găsi acel lucru care să mă facă să mă simt bine şi chinuită de sentimente de disperare recurente.

În căutarea drogurilor care să-mi mascheze depresia

Căutând un alt mod de viaţă, am mers cu maşina în Colorado împreună cu prietenul meu Rich, cu care trăiam pe atunci. Pe drum ne făceam planuri de nuntă. Credeam că acestui tip chiar îi păsa de mine. Înainte de aceasta, timp de şase luni experimentasem tertipurile substanţelor halucinogene. În Colorado am găsit o casă micuţă, pe care o puteam închiria. Singura noastră ceartă de până atunci a fost în care cameră să se fumeze marijuana. Eu am zis să fie subsolul. Nu doream să avem probleme cu legea. Richard mi-a promis că, dacă lucrez şi îl ţin în facultate, va face şi el la fel pentru mine după ce va absolvi. Eram disperată să rămân cu el, pentru că avea cunoştinţe prin care putea procura drogurile care să mă facă pe mine să mă simt bine. După doar trei luni, nu mai puteam trăi normal fără „bunătăţile” lui Richard. Mi-a prezentat o latură a vieţii, pe care nu o mai experimentasem niciodată până atunci şi nici nu eram conştientă de puterile ei. Puteam vedea apusuri de soare care se transformau în fluturi. Imaginaţia mea era foarte vie, mascând depresia de care sufeream.

Dar pe măsură ce trecea timpul, imaginaţia mea activă a început să recreeze aceeaşi goliciune. S-a întâmplat într-o seară în timp ce stăteam pe terasa casei mamei lui Richard. Strada era întunecoasă, cu excepţia stâlpilor de iluminat. Eu eram singură, Richard era înăuntru, iar vecinii dormeau. De pe străzile laterale şi de pe acoperişurile caselor au apărut nori de umbre cu colţi ascuţiţi, care râdeau de bucurie că aveau un pic de răgaz. Tovarăşii de joacă sub formă de demoni au continuat să străbată vecinătatea. Am rămas ca o stană de piatră, de frică să nu mă observe. Tocmai în momentul în care aveam nevoie să-mi trag sufletul, expunându-mi astfel ascunzătoarea, pe terasă a apărut Richard.

Am continuat să mă holbez absorbită în josul străzii, sperând că ei nu îl vor vedea. Noaptea a început să ascundă mişcările lor foliforme până acolo că nu i-am mai zărit. Richard mi-a distras atenţia şi am început să povestim. Am bătut câmpii, vorbind despre cât de fericită eram că am picioarele atât de slabe, încât nu se atingeau unul de celălalt. Încercam să mă consolez singură, să îmi spun că sunt în regulă şi că mă simţeam încă bine. Merita tot efortul să fiu slabă. Băieţilor le place acest lucru şi în plus era doar o stare de halucinaţie nereuşită pentru mine. Dar acest tratament nu a răspuns tuturor întrebărilor mele. Ce se întâmplă dacă o astfel de stare nu se sfârşeşte? Ce se întâmplă dacă data următoare umbrele acelea nu mai dispar? Dar dacă devin noul lor obiect de batjocură? Dar dacă va fi şi mai rău? Dacă îi spun lui Richard, nu-mi va mai oferi „bunătăţi”, spunând că „bomboanele” sunt prea tari pentru mine. Pe măsură ce îmi dădeam seama că voi fi din nou singură atunci când voi mai avea parte de astfel de halucinaţii, sentimentul de goliciune din mine creştea tot mai mult.

Sperând că schimbarea va spulbera depresia

Dimineaţa următoare m-am trezit mai devreme decât de obicei şi am stat întinsă în pat, uitându-mă fix la tavan. Pentru prima dată în ultima vreme, gândirea mea părea atât de clară şi de netulburată. După părerea celorlalţi, duceam o viaţă la înălţime. Petreceam până în zori şi făceam lucruri despre care numai filmele poliţiste vorbeau. În cele din urmă, am recunoscut în sinea mea că până în acea dimineaţă nu am trăit cu adevărat. L-am trezit pe Richard şi i-am spus că am de gând să merg la facultate şi că nu mai vreau să trăiesc ca până atunci.

Richard a rămas perplex. Nu mă mai văzuse niciodată aşa de hotărâtă şi aşa de liberă de strânsoarea în care mă ţinea. I-am sunat pe ai mei să le spun că vreau să merg la facultate şi că îi voi vizita a doua zi pentru a-mi lua rămas bun. Familia lui Richard a considerat că sunt o afurisită pentru că îl părăseam. El a făcut atâtea pentru mine… cum puteam fi atât de nerecunoscătoare? Dacă ar fi ştiut ei!

Am ajuns la Universitatea Washington State şi nu voi uita niciodată celula mea betonată şi rece, cu numărul 823, cunoscută mai bine sub numele de cameră de dormit. Oare chiar îmi va schimba facultatea viaţa? Eu am crezut că da, dar, în mod ironic, mă simţeam mai rău decât urâciunea de cameră în care stăteam. Aveam din nou acel sentiment de goliciune.

Am început din nou să fiu depresivă şi eram pe punctul de a mă sinucide. Mă uitam cu invidie la mucurile de ţigară, care cădeau de la fereastra mea de la etajul opt, geloasă pe libertatea lor. În acest timp, scotoceam prin geanta mea neagră, sperând că voi mai găsi măcar câteva resturi de „iarbă”. Te rog, numai o doză. Încă un pic de fericire înainte să vină dimineaţa. Mă rugam aşa, căutând frenetic prin geantă, dar nu găseam nimic.

Am chefuit, încercând să-mi ascund depresia

Am fost smulsă din starea mizerabilă în care eram în momentul în care colega mea de cameră a intrat înăuntru. Era optimistă, încrezătoare şi încântată să întâlneasă oameni noi. Acest lucru a compensat tristeţea mea paralizantă. După prima săptămână de cursuri fusesem deja în toate barurile. Am continuat să cred că acel gol pe care îl simţeam în interiorul meu se va umple şi că depresia va dispărea pe măsură ce dădeam pe gât fiecare cutie de bere. Nu eram dispusă să accept că fiecare chef se termina la fel. Plănuiam ca fiecare nou chef să fie diferit. „Salut, Bobbie, ai vreo maşină de tuns?”

Am zâmbit sarcastic în timp ce aparatul de tuns a lăsat o dâră prin părul meu de lungime medie. Grămăjoare de păr îmi cădeau pe umeri şi pe piept. Am auzit bolboroseli, iar când m-am uitat să văd despre ce e vorba, mi-am dat seama că eram subiect de amuzament pentru toţi cei din localul slab luminat.

„O să regrete mâine dimineaţă”, spuneau ei cu un surâs batjocoritor. „Aş vrea să îi văd faţa mâine”, murmurau alţii în timp de sorbeau din cutia cu bere. Eram sigură că oamenii vor fi impresionaţi de îndrăzneala şi de zelul meu de a fi eu însămi. Am tras un zâmbet rânjit în timp ce mi-am trecut mâna prin părul ţepos. Întotdeauna îmi dorisem să mă rad în cap. Îi ameninţasem pe unii dintre prietenii mei că voi face acest lucru. Şi în sfârşit l-am făcut. Mă simţeam triumfătoare. Dar peste ce am ieşit triumfătoare? Mintea mea ameţită de băutură ne se putea decide. Ştiam doar că aveam nevoie să mă simt bine.

Semne fizice ale depresiei

După două luni, zelul meu sfidător m-a părăsit. Dacă mă vizita cineva, mă găsea mereu purtând una dintre costumaţiile mele preferate: pantaloni negri mulaţi, din bumbac, care îmi accentuau picioarele, făcându-le să pară şi mai slabe. Odată eram aşa de mândră că sunt slabă, însă acum acest lucru a devenit o slăbiciune. Abia mă mai ţineau picioarele să urc scările. Odată picioarele mele erau destul de puternice să joace fotbal şi să meargă pe bicicletă, iar acum erau inutile. Până şi labele picioarelor erau prea slabe. Orice mişcare pe covorul subţire de pe podeaua de ciment din cameră era groaznică. Simţeam cum mi se freacă oasele de la picioare de podeaua tare. În cele din urmă am ajuns să-mi fie groază şi să merg la baie. Pieptul meu odată voluptuos era acum zbârcit, iar ochii îmi erau lipsiţi de bucurie. Vocea îmi era gravă şi mai însemna ceva doar pentru prietenul mea loial, pachetul de ţigări Camel Wide. Buza de jos avea o scobitură pe mijloc din cauza unui vechi inel. Buricul, în care altădată am avut un inel, era acum roşiatic datorită unei răni care nu s-a vindecat şi care s-a infectat. Cel puţin inelul din nas încă atârna liber.

Semnul extrem al depresiei… gândurile de sinucidere

Am trecut lângă fereastră şi m-am aşezat pe un scaun verde cu picioare negre, pe care îl sprijinisem în mod riscant de măsuţa de toaletă. De acolo puteam să văd celelalte dormitoare şi să observ ce făceau ceilalţi studenţi. Lucruri pe care eu nu le puteam face. În liniştea gândurilor mele, îmi pufăiam încet ţigara. Oare să urmez şi eu mucul de ţigară pe fereastră astăzi?

Oare aşa am vrut să ajung? Unde s-a dus toată tăria mea? Cândva eram puternică. Acum umerii mei erau căzuţi, iar ochii mei se uitau în gol. Nopţile erau fără vise, iar ceasul nu mai suna dimineaţa. Nici nu mă mai deranjam să îmi iau bonuri la cantină. Hainele murdare erau prea împrăştiate pentru a mai fi adunate. Singura energie din cameră era frigiderul universităţii, care era plin de pizza mucegăită.

Mi-am aruncat ţigara de la fereastra etajului opt. Ochii mei visători au urmărit ţigara până când aceasta a atins solul. M-am prăbuşit de pe scaun şi m-am aşezat pe pat. Mi-am luat jurnalul şi am început să scriu, sperând că aşa mă voi putea elibera de sentimentul de goliciune pe care îl aveam.

scris fără scop
cuvinte fără sens, lipsite de creativitate şi de valoare
tulburată
îngrijorată
ofilită
înfometată
epuizată
chinuită
zăpăcită
confuză
dezorientată
oarbă

Mi-am pus jurnalul deoparte şi m-am aşezat pe pernă, dorind să am un pic de linişte din partea gândurilor mele prosteşti. Nu mai descopeream idei noi. Deveneam tot mai goală în interior. Cât mai poate dura această stare? Cât va mai dura până când voi aluneca afară pe fereastră?

Căutând ajutor pentru a învinge depresia

Singura mea interacţiune cu alţi oameni s-a limitat la scrisorile pe care le primeam de la familie sau de la prieteni de familie. Scrisoarea mea preferată era aceea pe care am primit-o de la Rodney M., un om deosebit, un predicator care îşi slujea biserica. Îl respectam pentru acest lucru. Credea în ceea ce făcea. Când eram mică, am văzut cum a luat-o la el acasă pe fetiţa cumnatei sale şi a crescut-o ca pe propria fiică, fără a avea garanţia că va putea păstra scumpa lui comoară. De obicei, când venea în vizită la părinţii mei, vorbea despre bunătatea lui Dumnezeu. În timp ce vorbea, eram atrasă de înfăţişarea lui, care emana pace, şi de încrederea lui.

Nu îl mai văzusem pe Rodney de mult. În scrisoarea sa, mă întreba ce mai fac. De asemenea, îmi povestea cum a cunoscut-o pe soţia lui la Univeritatea Washington State. Îmi zicea că, dacă va trece prin zonă, i-ar plăcea să mă viziteze. Scrisoarea avea un ton aşa de vesel. Vorbea cu emfază şi lăuda Universitatea Washington State şi potenţialul pe care îl avea.

I-am scris înapoi, spunându-i mai întâi că Universitatea Washington State nu mai era un loc al oportunităţilor şi al viitorului. În scrisoarea sa mai menţionase cât de minunat este Dumnezeu. O, bineînţeles că e minunat, i-am scris cu sarcasm. Trebuia să îi spun lui Rodney despre depresia mea, despre cât de mizerabil mă simţeam şi despre faptul că Dumnezeu nu făcea nimic pentru mine. Nu îmi treceam examenele, iar colega mea de cameră tocmai îmi furase iubitul.

Am început să îi scriu despre Iisus şi cum acest Iisus, acest Fiu măreţ al lui Dumnezeu, m-a abandonat şi m-a lăsat în întuneric. Când a trebuit să scriu numele Iisus, nu mi-am mai adus aminte cum se scrie. Începusem să mă simt frustrată. Ar trebui să ştiu cum se scrie numele acesta. Am crescut într-o familie de creştini şi I-am cântat cântece Tipului acestuia. Oare nu despre El se vorbea în acel cântecel care spune: „Iisus ştiu mă iubeşte, Biblia-mi spune mie”? Eram agitată şi nervoasă. Ar trebui să ştiu cum să Îi scriu numele.

În cele din urmă am întrebat-o pe colega mea de cameră. Ea mi-a răspuns imediat cum se scrie. A fost înfricoşător. Cum de ea ştie cum se scrie acest nume, iar eu nu? Stai un pic, nu are sens. Gândurile s-au intensificat. Cum pot să Îl învinovăţesc pe Dumnezeu din cauza strării mele jalnice dacă eu nici măcar nu ştiu să Îi scriu numele? Se pare că nici nu ne cunoaştem, că poate nici nu ne-am întâlnit. Mi-am terminat divagaţia prin care îmi plângeam de milă şi am pus scrisoarea la poştă. Dar nu mi-am recunoscut vina de a fi învinovăţit persoana greşită.

Am continuat să gândesc clar şi logic după ce am scris acea scrisoare. Oare pe câţi alţi oameni i-am învinovăţit pentru starea mea jalnică şi pentru nefericirea mea, care de fapt nu erau vinovaţi? Dacă eu sunt motivul pentru care sunt nefericită? Acest lucru nu mi-a trecut niciodată prin cap. Oare am învinovăţit pe cine nu trebuia? Iarăşi mi-a venit acest gând. Aşteptam cumva ca ei să dea greş pentru ca eu să am o scuză? Oare aşteptam să spun „Vezi, ţi-am zis eu”? Vrei să spui că nu pot da vina pe alţii? Nu Îl pot învinovăţi pe Dumnezeu, pentru că nici măcar n-am ştiut cum se scrie numele Lui. Atunci cine rămâne vinovat? Eu?

Linişte. Aveam nevoie de un plan. Epuizasem toate resursele pe care le ştiam. Am plecat de la universitate. Nu terminasem primul semestru. M-am retras în noiembrie, deşi semestrul se încheia în decembrie. Semestrul nu mai putea fi salvat.

O mişcare înţeleaptă

Am început să lucrez din nou la sanatoriul unde lucrasem şi în timpul liceului. Eram ajutor de asistentă. Această slujbă mi-a dat ocazia să intru din nou în contact cu oamenii. Femeile şi bărbaţii în vârstă din sanatoriu nu erau o ameninţare şi aveau nevoie disperată de dragoste şi de acceptare ca şi mine. Ne potriveam de minune.

În acest domeniu de activitate, nu ai voie să ai fovoriţi, dar toată lumea avea. Nu puteam să nu iubesc o bătrânică pe nume Helen. Suferea de boala Alzheimer. Această boală este un fel de moarte vie. Spre final, bolnavul nu se mai poate mişca, nu mai poate comunica, iar în cele din urmă nu mai poate înghiţi. Am făcut un mic târg cu Dumnezeu.

Orice predicator ţi-ar spune să nu faci acest lucru. Nu este bine să faci învoieli cu Dumnezeu. Oricum, eu am făcut-o. I-am spus lui Dumnezeu că, dacă o va lua repede şi dacă bătrânica asta nu va suferi, o să încep din nou să Îl urmez. Am făcut această învoială cu o săptămână înainte ca Helen să fie mutată de pe secţia mea în pavilionul unde erau internaţi cei care nu mai puteau merge şi nu mai puteau face nimic pentru ei înşişi. Aici era ultima oprire pentru rezidenţii noştri.

Trecuseră două săptămâni. Eram în pauza de seară şi fumam când o asistentă medicală a venit la mine.

„Elle, vreau să ştii că Helen a murit.”

Aşa de repede? Mi-am stins ţigara. Am mers în pavilionul unde era Helen. Am tras cu ochiul în camera ei, temându-mă să îi văd înfăţişarea. Dar camera părea plină de lumină. Ea arăta atât de liniştită. Infirmiera mi-a spus că i-a dat ceva să mănânce, a mers mai departe la alt rezident, iar când s-a întors la Helen, aceasta murise. S-a dus aşa de repede. N-a trebuit să sufere sau să petreacă ani de zile în sanatoriu. S-a dus brusc. Fără durere, fără suferinţă. Mi-am adus aminte de învoiala mea.

Aveam o prietenă bună, pe care o chema Heather şi care lucra cu mine pe secţia cu bolnavii de Alzheimer. Şi Heather se lupta cu „De ce”-urile vieţii. Am invitat-o să vină cu mine la biserică într-o miercuri seara. A acceptat cu bucurie. Am acceptat că ne vom ocupa împreună de „problema legată de Dumnezeu”.

În sfârşit, o cale de a fi liberă

Pastorul bisericii era un om obişnuit. Era încântat că-L cunoştea pe Dumnezeu şi entuziasmat că le putea da oamenilor ocazia de a-L cunoaşte şi ei pe Dumnezeu.

Predica lui a fost simplă. Ne-a vorbit despre cât de mult ne-a iubit Dumnezeu şi cât de mult a dorit să aibă o relaţie personală cu noi. Ne-a amintit că noi nu avem nimic ce să-I dăm lui Dumnezeu pentru a câştiga dragostea Sa. Asta nu era ceva nou pentru mine, ţinând cont de faptul că mă aflam acolo tocmai pentru că nu aveam nimic. Dar ideea că dragostea lui Dumnezeu susţine viaţa îmi făcea inima să asculte mai departe. Pastorul a continuat să vorbească despre iertarea pe care o dă Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Cristos. Iisus era El Însuşi Dumnezeu, care a murit pe cruce pentru ca noi să putem intra într-o relaţie cu Dumnezeu.

Acea seară s-a încheiat cu o rugăciune simplă. Pastorul a spus: „Nu vreau să te rogi şi să Îi promiţi lui Dumnezeu nimic. Vreau doar să îţi deschizi inima pentru El şi să Îi spui: «Doamne, aici sunt»”. Am fost de acord cu ce a spus el. Nu aveam nimic de oferit. Aveam o inimă sfâşiată, o carieră academică ratată, niciun iubit şi aveam grijă de oameni în vârstă. Eram ca un bun deteriorat, dar doream să mă fac disponibilă pentru Dumnezeu şi să văd ce poate face El cu dezordinea pe care am produs-o în viaţa mea. Am spus acea rugăciune simplă: „Doamne, iată-mă. Fă cu mine ce poţi”. Eram gata să mai fac un târg. Inima mi s-a umplut de căldură şi de lumină. Parcă aş fi băut un shake cu proteine. Am deschis ochii, iar camera părea că străluceşte.

Înainte de a ni se spune să deschidem ochii după rugăciune, am fost rugaţi să ridicăm mâna dacă am spus acea rugăciune. Am tras cu ochiul să văd dacă Heather a ridicat mâna. Amândouă am ridicat mâna în acelaşi fel secret: cu cotul pe genunchi, am ridicat palma repede. Mă simţeam aşa de bucuroasă (cum se spune), încât nu m-am putut abţine să nu merg în faţă să dau mâna cu pastorul. I-am spus că m-am rugat acea rugăciune şi că doream să îi mulţumesc.

Partea ironică a fost că ziua aceea era chiar 1 aprilie, ziua păcălelilor nebune. În Vechiul Testament este scris că numai un nebun spune în inima lui că nu există Dumnezeu. Eu am fost o asemenea nebună.

Siguranţă în lupta împotriva depresiei

Pentru că Dumnezeu este invizibil, iar eu nu pot decât să îmi imaginez cum este El, am simţit nevoia să am ceva scris de care să mă agăţ pentru a rămâne încrezătoare în această nouă relaţie cu El. Versetul de care m-am agăţat a fost 1 Tesaloniceni 5:24, din Noul Testament. „Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta [vă va păstra fără vină până la venirea lui Iisus Cristos]”.

Iată ceva pe care mă puteam baza. Oricât de rea ar deveni situaţia, Dumnezeu a promis în Cuvântul Său, Biblia, că este credincios şi de încredere. Multă vreme am fost despărţită de asemenea calităţi. Nu mai trebuia să încerc să mă protejez singură. Urma ca El să se îngrijească de acest lucru. Al doilea lucru pentru care acest verset a fost atât de încurajator este că eu ştiam cât de goală sunt în interior. Iar Dumnezeu promitea în acest verset că mă va umple. El promitea că va termina ce a început. Înţelegerea era încheiată.

Doar pentru că am primit o a doua şansă în viaţă nu a însemnat că nu trebuia să mai fac nimic. Mai aveam încă mult de lucru pentru a schimba situaţia educaţiei mele academice. Atunci când m-am retras de la facultate, în fişa mea matricolă aveam trecută nota 1. (Sunt curioasă dacă au mai dat cuiva nota 1 ca şi compliment doar pentru că acea persoană a ales Universitatea Washington State.) Datorită performanţelor mele academice, m-am calificat pentru Centrul de consultanţă şi învăţare pentru studenţi, care era foarte bine cotat. Mi s-a spus să revin în semestrul din primăvară şi să recuperez. Bineînţeles că m-am întors numai ca să pic din nou la examene.

A fost greu să mă întorc la şcoală, ştiind că eram acum iubită de Dumnezeu. Simţeam o constrângere. Nu mai puteam pleca şi de data asta. Acum aveam un scop şi un sens. Cineva care mă iubea aştepta ceva de la viaţa mea, pentru că a făcut multe planuri pentru mine. Aveam atâtea de rezolvat, încât, atunci când m-am întors în apartamentul meu (în al doilea semestru m-am mutat din cămin), m-am încuiat în cameră şi am fumat marijuana toată saptămâna. Viaţa mă copleşea. Timp de atâţia ani m-am gândit să mă sinucid, încât acum era foarte greu să îmi refac viaţa.

Am simţit ca şi cum o umbră s-ar fi aruncat asupra mea. Era grea. Sufocantă. Nu puteam să renunţ, dar nici să depun efortul să încep.

Deodată gândurile mele s-au liniştit. Stai puţin. Nu trebuia să mai accept aceste gânduri şi nici să mă las în depresie. Dumnezeu m-a eliberat de vină. Imediat mi-am adus aminte de o altă povestire din Biblie, şi anume despre femeia adulteră, care a fost târâtă din casă de nişte bărbaţi care o acuzau. Aceştia ocupau o poziţie religioasă de seamă în comunitatea din care făceau parte. Ei vroiau să Îl testeze pe Iisus şi să vadă cum va răspunde întrebărilor lor.

Ei au început prin a spune: „În Lege, Moise ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei”. Abia ce au rostit aceste cuvinte, că deja strângeau în mâinile lor pietrele prăfuite. Femeia se tânguia pe pământul nisipos. Iisus s-a aplecat cu calm şi a început să scrie ceva cu degetul în nisip. După aceea S-a ridicat şi le-a zis: „Cine este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra în ea”. Apoi S-a aplecat din nou, ascultând cum cădea la pământ fiecare piatră, dovadă a faptului că cei care ţinuseră pietrele plini de auto-îndreptăţire erau şi ei vinovaţi şi meritau aceeaşi pedeapsă pe care erau dornici să o aplice.

Femeia, uşor confuză şi anticipând că Iisus va spune în gura mare cu ce a păcătuit ea, aştepta acum să vadă cum va proceda cu ea.

„Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?”, a întrebat-o El.

„Nimeni, Doamne”, a răspuns ea.

„Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”

Femeia a plecat înţelegând mai întâi că nu era singura care avea păcate, iar în al doilea rând că nici Iisus nu a aruncat cu piatra.

El este remediul pentru depresie

De ce are vreo importanţă dacă Iisus a aruncat sau nu cu piatra? Iisus era singura persoană de faţă, care avea dreptul să arunce cu piatra. El era singurul fără păcat. Ca Dumnezeu întrupat, venit pe pământ, El era perfect şi avea autoritatea de a ierta sau de a judeca păcatul. El a spus: „Cel care este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra în ea”. Această afirmaţie avea două înţelesuri. Prin ea, El a demascat păcatele celor care o acuzau pe femeie şi a arătat că El este singurul fără păcat, dar că nici El nu o condamnă.

Iisus este Cel care spune: „Nici Eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti”. Şi eu mă străduiam să nu mai păcătuiesc, dar începusem să uit adevărul care spune că, dacă Iisus nu mă condamnă, atunci cine o face? Nimeni. Viaţa nu trebuie să fie o călătorie pe drumul care duce la moarte. Nu trebuie să trăim pe jumătate paralizaţi din cauza durerilor şi suferinţelor pe care le întâmpinăm în viaţă. Prin Cristos, putem avea speranţă.

Remediul pentru orice suferinţă a inimii este o relaţie cu Iisus. Datorită faptului că este viu, El îmi dă viaţă şi mie. Credincioşia lui Dumnezeu şi faptul că El este demn de încredere stau la baza acestei speranţe. El m-a lăsat să cad într-o stare de goliciune sufletească incurabilă pentru ca să văd că El este soluţia.

Încă mă mai luptam cu înfăţişarea mea fizică. Încă mă mai străduiam să cred că Dumnezeu mă iubeşte necondiţionat. Am simpificat acest lucru pentru mine în cuvintele: orice s-ar întâmpla, Dumnezeu mă iubeşte. Nu înţelesesem pe deplin acest lucru. Îmi era cumplit de frică să nu mă îngraş. Nu mâncam încă, pentru că nu apreciam cele douăzeci şi două de kilograme pe care le-am pus pe mine după ce am încetat să mai iau droguri.

Încă fumam ţigări. Mă gândeam că, dacă renunţ la toate odată, puteam să mor, pentru că trupul meu era atât de dependent de toate aceste droguri. Dar adevărul e că devenisem aşa de dependentă de atâtea alte lucruri, încât nu ştiam cu adevărat cum să trăiesc dependentă de Dumnezeu.

Eliberare de depresie

Cu toate că viaţa era încă dureroasă, simţeam pentru prima dată că trăiesc. Nu trăiam doar pentru ziua respectivă, ci trăiam veşnic cu Dumnezeu şi nu cu acel sentiment de goliciune. Aha, Acesta este Dumnezeul despre care vorbesc oamenii! Cel care a renunţat la tot pentru ca noi să avem viaţă din abundenţă. Aceasta este persoana pe care vreau să o cunoşti. Această persoană, Iisus Cristos, m-a ţinut să nu urmez mucurile de ţigară afară pe fereastră. Tuturor celor care sunt dispuşi, El le spune: „Veniţi la Mine”.

>Linistea Sufleteasca Si Vremurile Schimbatoare<

Liniştea sufletească şi vremurile schimbătoare

În vremurile nesigure, cum poţi avea pace în suflet? Cum poţi să nu fii frământat de griji şi de nelinişte?

Lumea aceasta în care trăim este măcinată de lupte, de violenţă – în familie şi în afara ei – , de suferinţă, de durere, de tristeţe… Dar oare avem unde să găsim stabilitate indiferent ce se întâmplă în lume sau în viaţa noastră? Putem privi spre viitor cu speranţă, oricare ar fi împrejurările din viaţa noastră şi din lume?

În vremurile noastre mulţi studenţi consideră că Dumnezeu este singura constantă din viaţa lor. Lumea din jurul nostru este în continuă mişcare, dar Dumnezeu nu Se schimbă. El este acelaşi, imuabil şi demn de încredere. De fapt, El Însuşi spune: „Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!” „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.”¹ Dumnezeu este tot timpul disponibil pentru noi; putem conta pe El. El este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”². În plus, ne poate lăsa să-L cunoaştem, ajutându-ne astfel să ne găsim pacea sufletească şi siguranţa în El.

Este posibil să ai pace în suflet?

O absolventă de facultate şi-a descris situaţia astfel: „Este ceva uimitor să am o relaţie reală cu Dumnezeu, în viaţa de zi cu zi. Am un „Însoţitor cosmic” pe care nu L-aş schimba pentru nimic în lume. Mă simt iubită şi simt, în sfârşit, că cineva mă cunoaşte cu adevărat, într-un mod pe care nici nu cred că-l pot descrie în cuvinte.”

Dan, un student cu hemofilie, a descoperit recent că s-a infectat cu virusul HIV, în urma unei transfuzii de sânge. La început a fost în culmea disperării şi a dat vina pe Dumnezeu. Apoi, căutând stabilitate… s-a apropiat de El. Urmarea: în ultimii săi ani de viaţă, a vizitat nenumărate campusuri universitare (deşi avea dureri groaznice), numai pentru a le spune colegilor săi studenţi cum Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu şi cum pot avea parte de aceeaşi pace de care se bucura el… „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima.” „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”³

Ca Dan, şi alţi studenţi au aflat că, indiferent ce ţi s-ar întâmpla în viaţă, nu este „sfârşitul lumii”… fiindcă lumea aceasta nu este sfârşitul!

Dumnezeu este un adăpost pentru fiecare

Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi aşteptăm să avem probleme şi de-abia apoi ne întoarcem spre Dumnezeu. Un capelan militar din al Doilea Război Mondial spunea: „Nu există atei în adăposturile individuale.” Când viaţa este frumoasă, nu considerăm că avem nevoie de Dumnezeu. Dar situaţia se schimbă când avem probleme, când ne dăm seama că ne aflăm în tranşee.

O altă studentă, Carina, îşi descrie astfel drumul către Dumnezeu: „Credeam că sunt creştină fiindcă mergeam duminica la biserică… dar habar n-aveam cine este Dumnezeu. Ultimul meu an de liceu n-a fost cu nimic deosebit de ceilalţi trei ani dinainte. Îmi petreceam cea mai mare parte din timp bând, drogându-mă sau căutând să mă fac iubită. Simţeam că mor pe dinăuntru şi nu eram deloc stăpână pe viaţa mea. Doar în clipa în care mi-am dat seama că nu mai îmi doresc să trăiesc… mi-a trecut prin minte că la universitate trebuie să fac ceva… ceva care să-mi readucă speranţa în suflet. Atunci L-am rugat pe Dumnezeu să vină în viaţa mea. El mi-a arătat dragoste, iertare şi la El am găsit siguranţă, iertare, mângâiere, acceptare şi un rost în viaţă. El îmi dă tărie şi, dacă n-ar fi fost El, n-aş mai fi astăzi aici.”

Cine ştie ce ne aşteaptă în viitor? Mulţi studenţi s-ar putea să se simtă ca într-un adăpost individual de pe front. Căci, din păcate, viaţa poate fi un câmp de luptă… în care liniştea noastră sufletească să fie mult pusă la încercare. În acele clipe când ne aflăm la strâmtoare, apelăm adesea la Dumnezeu. Şi nu este rău că facem asta, fiindcă Dumnezeu este într-adevăr singura constantă; El Se pune la dispoziţia noastră şi chiar vrea să aibă un cuvânt de spus în viaţa noastră. El spune: „Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este niciun Mântuitor! … Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.”⁴

Da, Îl putem considera pe Dumnezeu ca o „cârjă” în care ne putem sprijini… singura Cârjă cu adevărat folositoare.

Gropile invizibile

Cu toate acestea, unii oameni se întorc spre Dumnezeu chiar şi atunci când totul pare să le meargă bine. Iată cazul lui Cristi, un student din Bucureşti: „Ajuns în ultimul an de facultate, puteam spune că avusesem deja parte de toate acele lucruri care mă vor împlini, după spusele altora: roluri de conducere în organizaţiile studenţeşti, chefuri, note bune, întâlniri cu fete atrăgătoare. Aveam tot ceea ce îmi doream să realizez încă din timpul facultăţii… şi mă simţeam tot neîmplinit! Îmi lipsea ceva… şi nu ştiam încotro să mă duc. Bine… nimeni nu ştia că gândesc aşa despre viaţă; nu lăsam să transpară nimic la exterior.”

Chiar şi când lucrurile par să meargă cum trebuie, viaţa poate să aibă o groapă – una interioară, care nu poate fi văzută cu ochiul liber – dar pe care inima o simte. O studentă a descris-o astfel: „De câte ori ai crezut că dacă ai avea o anumită haină sau un anume prieten sau dacă ai putea vizita un loc anume… atunci te-ai simţi fericită şi împlinită? Şi de câte ori ai reuşit să cumperi bluza respectivă sau să te întâlneşti cu băiatul dorit sau să vizitezi locul visat… şi la sfârşit te-ai simţit parcă şi mai secătuită decât la început?”

Nu avem nevoie de eşecuri sau de vreo tragedie pentru a simţi gropile din viaţa noastră. Cel mai adesea liniştea sufletească ne lipseşte pur şi simplu deoarece Dumnezeu lipseşte din viaţa noastră. Ana, studenta despre care am vorbit mai înainte, spunea: „De atunci am avut parte de multe probleme şi schimbări în viaţa mea, dar tot ceea ce fac capătă alt sens fiincă ştiu că Dumnezeul veşnic mă iubeşte şi este de partea mea. Nu cred că există ceva pe lumea asta pe care Dumnezeu şi cu mine să nu-l putem rezolva împreună – şi mai este ceva… împlinirea aceea pe care am căutat-o atât de asiduu… ei bine, am găsit-o, în sfârşit!”

Dacă Dumnezeu Se implică în viaţa noastră, putem sta liniştiţi. Căci pe măsură ce Îl cunoaştem şi ascultăm ce spune El în Biblie, ne aduce în suflet o pace deosebită. Vedem viaţa din punctul Său de vedere, fiind conştienţi de credincioşia şi de capacitatea Sa de a avea grijă de noi. Aşa că orice ne-ar aştepta în viitor, putem să ne punem încrederea în Dumnezeu, ştiind că El va rămâne neschimbat. Şi, pe lângă aceasta, de-abia aşteaptă să ne dovedească ce turnură poate lua viaţa noastră dacă ne întoarcem la El şi Îl căutăm cu sinceritate.

Adevărata pace sufletească poate fi întemeiată doar pe Stâncă

Pe ce anume îţi clădeşti viaţa? Căci, crezi sau nu, fiecare dintre noi îşi clădeşte viaţa pe ceva. Fiecare avem o temelie, ceva în care ne punem nădejdea şi încrederea. Poate că acest ceva este reprezentat de propria persoană: „Ştiu că pot reuşi în viaţă dacă mă străduiesc cu adevărat.” Sau poate fi un stil de viaţă: „Dacă aş putea câştiga suficienţi bani, ce minunată ar fi viaţa!” Sau poate chiar o perioadă de timp: „Noul mileniu în care am intrat va schimba situaţia de fapt.”

Ei bine, Dumnezeu are o altă opinie. El spune că suntem pe un teren nesigur dacă ne punem nădejdea şi încrederea în noi înşine, în alţi oameni sau în ceea ce ne oferă această lume. El vrea să ne încredem în El. Tocmai din acest motiv spune: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.”⁵

Este un lucru înţelept să-L avem pe Dumnezeu în viaţa noastră în acele clipe când avem necazuri. Însă Dumnezeu doreşte să avem o viaţă bogată indiferent de situaţia în care ne-am afla. El vrea să aibă o influenţă pozitivă în fiecare sferă a vieţii noastre. Iar atunci când ne bizuim pe El şi pe cuvintele Sale, ne clădim viaţa pe Stâncă.

Pacea sufletească supremă

Unii se simt în siguranţă fiindcă tatăl lor este multimilionar sau fiindcă ştiu că pot cu uşurinţă să ia note mari. Însă poţi avea o siguranţă chiar şi mai mare: dacă ai o relaţie personală cu Dumnezeu.

Dumnezeu are putere. Spre deosebire de noi, Dumnezeu ştie ce se va întâmpla mâine, săptămâna următoare, anul următor, în deceniul care urmează. El spune: „Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul; Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.”⁶ El ştie ce se va întâmpla în mileniul în care am intrat. Dar mai important este că ştie ce se va întâmpla în viaţa ta peste cinci minute, mâine, săptămâna viitoare şi până la sfârşitul vieţii tale pe acest pământ. Şi mai important chiar decât acest lucru este ca tu să ştii că va fi alături de tine în clipa când se va întâmpla… dacă ai hotărât să-L chemi în viaţa ta. El ne spune că poate fi „adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.”⁷ Dar trebuie să ne străduim din inimă să Îl căutăm, fiindcă El spune: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”⁸

Aceasta nu înseamnă că aceia care-L cunosc pe Dumnezeu nu vor avea de înfruntat dificultăţi. Vor avea. Dacă în viitor ţara noastră va avea de suferit de pe urma atacurilor teroriste, vor suferi şi aceia care Îl cunosc pe Dumnezeu. Dar prezenţa lui Dumnezeu îţi dă o anumită pace şi o anumită tărie. Un ucenic al lui Isus Hristos a exprimat această realitate astfel: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.”⁹ Viaţa ne dovedeşte că vom avea, cu siguranţă, probleme. Dacă totuşi le suportăm avându-L de partea noastră pe Dumnezeu, le vom privi dintr-un alt unghi şi vom avea o tărie neobişnuită. Nicio problemă nu este prea mare pentru Dumnezeu. El este mai mare decât toate problemele pe care le-am putea avea şi, oricum, nu ne lasă să le înfruntăm singuri.

Lui Dumnezeu Îi pasă de noi. Să nu uităm că puterea extraordinară a lui Dumnezeu, pe care El şi-o poate manifesta în viaţa noastră, este însoţită de marea Sa dragoste pentru noi. Viitorul poate să aducă o perioadă de pace mondială nemaivăzută până acum… sau dimpotrivă, mai multă ură şi violenţă etnică, mai multe divorţuri, mai multe crime ş.a.m.d. Oricare ar fi situaţia, nimeni nu ne iubeşte mai mult ca Dumnezeu; nimeni nu poate să aibă mai multă grijă de noi decât Dumnezeu. Cuvântul Său spune: Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.” „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”¹⁰ şi: „Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui. Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.”¹²

Isus Hristos le-a spus urmaşilor Săi: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci, să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”¹³ Dacă te întorci spre Dumnezeu, El va avea grijă de tine mai bine ca oricine.

Pacea sufletească se află în Dumnezeu

N-avem de unde şti ce ne rezervă viitorul. Dacă ne va aduce dificultăţi, Dumnezeu poate să fie alături de noi, să nu ne lase singuri. Dacă ne va aduce o viaţă uşoară, tot vom avea nevoie de Dumnezeu: ca să umplem golul din sufletul nostru şi ca să dăm sens vieţii noastre.

La urma urmelor, ce contează cel mai mult? Ce contează cu adevărat? Să nu fim despărţiţi de Dumnezeu. Ei bine, atunci să ne punem întrebarea: Îl cunoaştem pe Dumnezeu? Dar El ne cunoaşte? I-am îngăduit să intre în viaţa noastră? Căci atunci când Îl cunoaştem, El ne face să vedem totul dintr-un alt unghi, aducându-ne speranţă. Apoi, având o relaţie personală cu El, ne putem bucura de pace, în ciuda tuturor împrejurărilor potrivnice.

De ce trebuie să ocupe Dumnezeu locul cel mai seamă în viaţa noastră? Fiindcă dacă nu Îl cunoaştem, nu putem avea cu adevărat pace sau nădejde. El este Dumnezeu, nu noi… El nu depinde de noi, dar noi trebuie să depindem de El, fiindcă ne-a creat cu nevoia de a-L avea în viaţa noastră. Putem încerca noi cât vrem să ne simţim împliniţi fără El… va fi în van.

Dumnezeu vrea să Îl căutăm. Vrea să Îl cunoaştem şi să Îl invităm să se implice în viaţa noastră. Dar există o problemă: toţi I-am închis uşa vieţii noastre în nas. Biblia descrie această realitate cu următoarele cuvinte: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui…”¹⁴ Toţi am încercat – sau încercăm încă – să ne descurcăm în viaţă fără Dumnezeu. Ei bine, Biblia numeşte această faptă „păcat”.

Studenta despre care vorbeam mai sus a spus despre păcat: „Când am intrat la universitate, nu Îl cunoşteam pe Hristos, nu-L aveam în viaţa mea. Pe atunci aveam întreaga lume la picioare, aşteptând cu nerăbdare schimbările pe care le voi aduce. Luam parte la tot felul de întâlniri politice, făceam cursuri despre rasism şi dreptate socială şi mă dedicam total voluntariatului la centrul de servicii comunitare. Credeam că am puterea lăuntrică de a aduce o schimbare majoră în lume. Făceam meditaţii gratuite cu şcolarii din familiile defavorizate; lucram la un adăpost pentru persoanele fără casă; strângeam mâncare pentru cei înfometaţi. Şi, cu toate acestea, cu cât încercam mai mult să schimb lumea, cu atât mai frustrată mă simţeam. M-am luptat cu birocratia, apatia şi … păcatul. Începusem să cred că natura umană s-ar putea să aibă nevoie de o reparaţie capitală.”

Adevărata pace sufletească = împăcare cu Dumnezeu

Vremurile nesigure, tehnologia din ce în ce mai performantă nu au o importanţă prea mare în situaţia noastră. De ce? Fiindcă problema esenţială a oamenilor este că s-au depărtat de Dumnezeu. Problemele noastre cele mai mari nu sunt de natură fizică, ci de natură spirituală. Şi, întrucât Dumnezeu ştie acest lucru, a găsit o soluţie ca să nu mai fim despărţiţi de El. A găsit o cale pe care putem merge pentru a ne întoarce la El… prin Iisus Hristos.

Biblia spune: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”¹⁵ Iisus Hristos a fost răstignit – aceasta era o formă antică de execuţie – din cauza păcatelor noastre… în locul nostru. A murit, a fost îngropat şi apoi a înviat din morţi. Datorită jertfei şi morţii Sale putem începe acum o relaţie personală cu Dumnezeu – „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”¹⁶ Lucrurile sunt destul de simple: Dumnezeu Îşi doreşte o relaţie desăvârşită cu noi – aşa că a făcut posibilă această relaţie prin Iisus. Apoi de noi depinde să-L căutăm pe Dumnezeu şi să-L invităm în viaţa noastră. Cei mai mulţi oameni fac acest lucru prin rugăciune; adică vorbindu-I sincer lui Dumnezeu. Chiar în clipa aceasta te poţi apropia de Dumnezeu dacă îi spui sincer: „Doamne Dumnezeule, vreau să Te cunosc. Nu Te-am lăsat să intri în viaţa mea până acum, dar nu mai vreau să fie aşa. Nu mai vreau să fiu despărţit de Tine. Cred că Iisus a murit în locul meu, pentru ca să pot fi iertat de păcatele mele şi să fiu împăcat cu Tine. Îmi doresc să Te implici în viaţa mea de acum înainte.”

Ei bine, L-ai rugat deschis pe Dumnezeu să intre în viaţa ta? Numai tu şi cu El ştiţi sigur cum stau lucrurile. Dacă L-ai invitat, te aşteaptă o mulţime de lucruri interesante. Dumnezeu îţi făgăduieşte că îţi va aduce nenumărate împliniri în viaţa aceasta, tocmai datorită relaţiei cu El.¹⁷ Promite să locuiască în tine¹⁸ şi să-ţi dăruiască viaţa veşnică.¹⁹ Iată ce mărturiseşte o studentă despre Dumnezeu: „Mama a divorţat de tata când eram foarte mică şi nu prea îmi dădeam seama ce se întâmplă. Nu ştiam decât că tata nu mai venea acasă. Într-o zi m-am dus în vizită la bunica şi i-am spus că nu înţeleg cum poate tata să mă facă să sufăr… ba chiar să dispară cu totul. Ea m-a luat în braţe şi mi-a spus că există Cineva care nu mă va părăsi niciodată… şi acel Cineva este Iisus. Apoi a citat Evrei 13:5 şi Psalmul 68:5: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»; «El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt.» Am fost extraordinar de încântată să aud că Dumnezeu dorea să fie Tatăl meu.”

Orice s-ar întâmpla în jurul tău, în lume, ai linişte în suflet deoarece ştii că Dumnezeu poate să fie lângă tine şi nu te va lăsa singur. Orice ne-ar rezerva viitorul, Îl putem avea pe Dumnezeu – Singurul care nu se schimbă – în viaţa noastră tot timpul.

Dacă doreşti să Îl cunoşti mai bine pe Dumnezeu şi să afli mai multe despre dragostea pe care ţi-o poartă, citeşte Evanghelia după Ioan.                                          (everystudent.ro)

Există Dumnezeu?

Există Dumnezeu?

Există dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Vei găsi mai jos câteva motive clare şi sincere care ne fac să credem că există Dumnezeu…

De Marilyn Adamson

Nu-i aşa că ţi-ar plăcea ca măcar o dată să vină cineva la tine şi să îţi arate clar dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Fără nici o forţare din partea nimănui. Fără afirmaţii de genul: „Trebuie să crezi şi gata.” Ei bine, iată, încerc aici să îţi ofer câteva motive care sugerează existenţa lui Dumnezeu.

Dar mai înainte aş vrea să te gândeşti puţin… Dacă cineva respinge până şi posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, atunci orice dovadă s-ar aduce, el o poate demonta, respingând-o printr-o explicaţie sau alta. Este ca atunci când cineva refuză din principiu să creadă că oamenii au ajuns pe Luna şi, oricâte informaţii ar primi, nu se va răzgândi. Fotografii ale astronauţilor în timp ce merg pe Lună, interviuri cu astronauţii, roci selenare… toate dovezile n-ar avea nici o valoare dacă persoana respectivă a ajuns deja la concluzia că oamenii nu pot ajunge pe Lună.

Când vine vorba de posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, Biblia spune că unii oameni au văzut suficiente dovezi, dar că aleg să înăbuşe adevărul despre Dumnezeu.¹ Pe de altă parte, acelora care vor să ştie dacă există Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi le spune: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi; dacă Mă veţi căuta cu tot dinadinsul, Mă voi lăsa găsit.”²

Înainte de a analiza datele referitoare la existenţa lui Dumnezeu, răspunde-ţi la întrebarea: „Dacă Dumnezeu chiar există, aş vrea să-L cunosc?” Iată apoi câteva motive care ne pun pe gânduri…

1. Există Dumnezeu? Complexitatea planetei noastre ne indică existenţa unui Creator care nu doar a creat universul în care trăim, ci îl şi menţine în viaţă astăzi.

Ar putea fi date multe, poate nenumărate, exemple care reflectă „mâna” creatoare a lui Dumnezeu. Dar iată aici doar câteva:

Planeta noastră… mărimea sa e perfectă. La suprafaţa Pământului există un strat subţire de gaze, în cea mai mare parte azot şi oxigen, strat care se înalţă doar cam 80 km deasupra suprafeţei planetei. Dacă Terra ar fi fost mai mică, ar fi fost imposibil să aibă atmosferă, cum este cazul planetei Mercur. Dacă ar fi fost mai mare, atmosfera sa ar conţine hidrogen liber, cum este pe Jupiter³]. Din câte se ştie, Terra este singura planetă a cărei atmosferă este alcătuită dintr-un amestec de gaze perfect pentru a susţine viaţa vegetală, animală şi umană.

Terra se afla la distanţa perfectă de Soare. Gândeşte-te puţin la diferenţele de temperatură pe care le întâlnim aici; să zicem, în mare, de la -20 grade la +40 grade. Dacă Terra s-ar afla puţin mai departe de Soare, am îngheţa cu toţii. Dacă s-ar afla mai aproape de Soare, cât de puţin, am arde. Chiar şi o modificare neînsemnată a poziţiei Terrei faţă de Soare ar face imposibilă viaţa pe planeta noastră. Ei bine, Terra rămâne însă la această distanţă perfectă de Soare în timp ce se învârteşte în jurul Soarelui cu o viteză de aproape 100.000 de km/h. Totodată se roteşte şi în jurul propriei axe, făcând ca întreaga suprafaţă a planetei noastre să fie încălzită şi răcită cât este nevoie în fiecare zi.

Şi Luna, satelitul nostru, are mărimea perfectă… şi se află la o distanţă perfectă faţă de Terra, cu atracţia sa gravitaţională. Luna creează fluxul şi alte mişcări importante ale oceanelor – astfel încat apele oceanice să nu stagneze – şi în acelaşi timp împiedică vastele oceane să inunde uscatul⁴.

Apa… deşi incoloră, inodoră şi insipidă, totuşi nici o vietate nu poate supravieţui fără ea. Plantele, animalele şi oamenii sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din apă (cam două treimi din trupul uman este apă). Vei vedea imediat de ce caracteristicile apei o fac să fie atât de propice vieţii:

Are un punct de fierbere şi un punct de îngheţ neobişnuit de ridicate. Apa ne îngăduie să trăim într-un mediu cu schimbări de temperatură, menţinându-ne în acelaşi timp organismul la o temperatură constantă de 36,5 grade.

Apa este un solvent universal. Aceasta proprietate a sa face ca mii de substanţe chimice, minerale şi nutritive să poată fi transportate în tot trupul nostru şi în cele mai mici vase de sânge⁵.

În plus, apa este neutră din punct de vedere chimic. Fără să influenţeze componenţa substanţelor pe care le transportă, apa îngăduie ca medicamentele, alimentele şi mineralele să fie absorbite şi folosite de către organism.

Apa are o tensiune superficială deosebită. Aşa se face că apa din plante poate să curgă în sus, învingând forţa gravitaţiei, transportând apa şi substanţele hrănitoare până în vârful celor mai înalţi copaci.

Datorită faptului că apa îngheaţă de sus în jos şi pluteşte, peştii pot trăi chiar şi iarna.

Cam 96% din apa Terrei se află în oceane. Dar aici pe Terra există un sistem care îndepărtează sarea din apa oceanică şi apoi o distribuie pe toată suprafaţa planetei. Prin procesul de evaporare, se înlătură sarea din apa oceanică şi se formează norii; aceştia sunt mişcaţi cu uşurinţă de către vânt, împrăştiind astfel apa pe deasupra Pământului, pentru hidratarea vegetaţiei, a animalelor şi a oamenilor. Acest sistem de furnizare a apei şi de purificare a ei, de reciclare şi refolosire, ajută la menţinerea vieţii pe planeta noastră⁶.

2. Există Dumnezeu? Complexitatea creierului uman indică existenţa unei inteligenţe superioare la originea sa.

Creierul omenesc… procesează simultan un volum impresionant de informaţii. Creierul tău primeşte informaţii referitoare la toate culorile şi obiectele pe care le vezi, la temperatura din jurul tău, la presiunea cu care apasă picioarele pe podea, la sunetele din jurul tău, la cât de uscată îţi e gura, chiar şi cum apare acest articol pe ecran. Creierul înregistrează şi procesează toate emoţiile, gândurile şi amintirile. Totodată el urmăreşte continuu funcţiile trupului, cum ar fi ritmul în care respiri, mişcarea pleoapelor, senzaţia de foame şi mişcările muşchilor mâinilor.

Creierul uman procesează peste un milion de mesaje pe secundă⁷. Creierul analizează importanţa tuturor acestor informaţii, sortându-le pe cele relativ lipsite de însemnătate. Această funcţie de filtrare îţi îngăduie să te concentrezi şi să acţionezi cu eficienţă. Şi crezi tu că acest creier care se ocupă de peste un milion de informaţii în fiecare secundă, evaluându-le în acelaşi timp importanţa şi îngăduindu-ţi apoi să acţionezi în funcţie de cele mai pertinente informaţii… crezi tu că acest creier a apărut, pur şi simplu, la întâmplare? Au apărut dintr-o dată acele cauze biologice care au dus la formarea în mod desăvârşit a ţesutului, a fluxului sanguin, a neuronilor, a întregii structuri cerebrale? Creierul funcţionează altfel decât celelalte organe. Se caracterizează prin inteligenţă, prin capacitatea de a raţiona, de a provoca sentimente, de a visa şi de a planifica, de a acţiona şi de a comunica cu ceilalţi oameni. Cum putem explica existenţa la întâmplare a creierului uman?

3. Există Dumnezeu? „Întâmplarea” sau „cauzele naturale” nu pot explica în mod credibil toate aceste lucruri extraordinare.

Dacă nu credem că există Dumnezeu, atunci nu ne rămâne decât să credem alternativa: că tot ceea ce există în jurul nostru a apărut la întâmplare, din cauze naturale. Dacă cineva ar juca zaruri, ce şanse ar avea să dea doi de şase? Destul de mare, nu-i aşa?! Dar care ar fi probabilitatea ca pe nişte zaruri albe-albe să apară acele puncte negre? Ceea ce a încercat să dovedească Pasteur cu secole în urmă este confirmat acum de ştiinţă: viaţa nu poate apărea din ne-viaţă. Atunci de unde a apărut viaţa umană, animală şi vegetală?

Şi încă ceva: „cauzele naturale” nu pot explica de ce există un volum atât de mare de informaţii foarte exacte în ADN-ul uman. Celui care respinge ipoteza existenţei lui Dumnezeu nu-i mai rămâne să creadă decât că tot ceea ce există a apărut la întâmplare – fără nici o cauză, fără nici un plan, pur şi simplu, la noroc. Dar este o ofensă pentru raţiune să vezi un plan foarte complex şi să consideri că a apărut la noroc.

4. Exista Dumnezeu? Pentru a putea afirma cu siguranţă că nu există Dumnezeu, trebuie să ignori complet pasiunea unui număr enorm de mare de persoane care sunt convinse că există Dumnezeu.

Nu vreau să spun că un lucru este neapărat adevărat dacă un număr suficient de mare de oameni îl crede. În ştiinţă, de pildă, s-au descoperit despre univers adevăruri noi care au desfiinţat concluziile anterioare. Dar pe măsură ce ştiinţa a progresat, nici o nouă descoperire ştiinţifică nu a infirmat probabilitatea ca o minte inteligentă să fi conceput toate aceste lucruri. Ba chiar, cu cât se fac mai multe descoperiri despre viaţa umană şi despre univers, cu atât descoperim că acestea sunt mai complexe şi mai exact concepute. Noile dovezi nu numai că nu ne îndepărtează de Dumnezeu, ci indică cu şi mai mare precizie spre o sursă inteligentă care a creat totul. Oricum, dovezile obiective nu sunt totul.

Mai este o chestiune mult mai vastă. De-a lungul istoriei miliarde de oameni de pe tot globul şi-au confirmat convingerile ferme despre existenţa lui Dumnezeu – concluzii la care au ajuns în urma unei relaţii personale, subiective, cu Dumnezeu. Şi în zilele noastre milioane de oameni pot relata amănunţit despre viaţa lor cu Dumnezeu. Ei ne-ar arăta răspunsurile primite la rugăciunile lor, modul clar şi minunat prin care Dumnezeu le-a împlinit nevoile şi i-a călăuzit în luarea unor decizii personale importante. Ne-ar putea descrie în detaliu nu numai propriile convingeri, ci şi cum a acţionat Dumnezeu în viaţa lor. Mulţi oameni sunt siguri că există Dumnezeu, că este iubitor şi că li s-a dovedit credincios. Dacă încă eşti sceptic, poţi spune totuşi cu certitudine: „Eu am dreptate absolută, iar ei se înşală în ce-L priveşte pe Dumnezeu”?

5. Există Dumnezeu? Ştim că există fiindcă în mod constant caută să ne atragă la El.

Pe vremuri nu credeam în existenţa lui Dumnezeu. Şi nu ştiu cum se face că, precum toţi ceilalţi atei, eram foarte deranjată de faptul că unii credeau totuşi în El. Ce se întâmplă cu ateii… de folosesc atât de mult timp, atenţie şi energie, căutând să combată ceva ce ei nici nu cred că există?! Ce ne determină să facem asta? Când eram atee, îmi închipuiam că o fac fiindcă îmi pasă de acei sărmani oameni naivi… că o fac pentru a-i ajuta să-şi dea seama că îşi pun nădejdea în ce nu trebuie. Ca să fiu sinceră, mai aveam încă un motiv. Când îi provocam la întrebări pe cei ce credeau în Dumnezeu, eram în adâncul meu curioasă să văd dacă mă pot convinge că au dreptate. Căutam să fac acest lucru în parte şi deoarece doream să mă eliberez de „enigma Dumnezeu”. Dacă le puteam dovedi în mod convingător că greşesc, atunci îmi puteam lua gândul de la subiectul acesta şi-mi puteam vedea de viaţa mea.

Nu mi-am dat seama însă care era adevaratul motiv pentru care eram atât de măcinată de subiectul „Dumnezeu”… fiindcă Dumnezeu Insuşi îl aducea la lumină. Am ajuns să înţeleg însă că Dumnezeu vrea să fie cunoscut. Ne-a creat pentru ca să-L cunoaştem. Ne-a înconjurat cu dovezi ale existenţei Sale şi ne pune chiar sub ochi această chestiune a existenţei Sale. Parcă nu puteam să nu mă gândesc la posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. De fapt, chiar în ziua când m-am hotărât să recunosc că Dumnezeu există, mi-am început rugăciunea astfel: „OK, ai câştigat!” Poate că motivul subtil pentru care ateii sunt deranjaţi de cei care cred în Dumnezeu este că Dumnezeu este Cel care nu îi lasă în pace.

Nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Filosoful Malcolm Muggeridge scria: „Aveam impresia că într-un fel sau altul, în îndelungile mele căutări, eu eram cel urmărit.” C. S. Lewis îşi amintea: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos întors la credinţă, care să fie mai nefericit şi mai reticent ca mine.”

Dupa aceea Lewis a scris o carte intitulată „Surprised by Joy”, ca urmare a faptului că L-a cunoscut pe Dumnezeu. Nici eu nu aveam nici un fel de aşteptări… în afară de aceea de a fi cinstită şi de a recunoaşte pe drept existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, de-a lungul lunilor care au urmat momentului recunoaşterii lui Dumnezeu, am devenit tot mai uimită de dragostea Sa pentru mine.

6. Există Dumnezeu? Spre deosebire de celelalte revelaţii ale lui Dumnezeu, Isus Hristos este imaginea cea mai evidentă şi mai directă a lui Dumnezeu.

De ce Isus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei vedea că Buddha, Mahomed, Confucius şi Moise s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins vreodată ca ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător, Iisus Hristos a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte pe Iisus de toţi ceilalţi. El a spus că Dumnezeu există şi chiar acum vă uitaţi la El. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus a spus că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi că cine crede în El crede în Tatăl.

El a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”⁸ El a susţinut că are calităţi pe care le are doar Dumnezeu: de a le ierta păcatele oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra cuvintelor lor, Iisus îi conduce pe oameni spre Sine. El n-a spus: „Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul.” Ci: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”⁹

Ce probe a adus Iisus Hristos pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face. A făcut minuni. A vindecat pe bolnavi… orbi, şchiopi, surzi; chiar a înviat şi doi oameni din morţi. A dovedit că are putere asupra lucrurilor… a înmulţit mâncarea într-atât încât au putut mânca pe săturate câteva mii de oameni. A făcut minuni şi în ce priveşte natura… a mers pe lac, a poruncit unei furtuni puternice să înceteze. Oamenii de pretutindeni mergeau după El fiindcă le îndeplinea nevoile şi făcea minuni. El a spus oamenilor că dacă nu vor să creadă ceea ce le spune, ar trebui să creadă în El măcar fiindcă văd minunile pe care le face.¹⁰

Iisus Hristos ne-a arătat că Dumnezeu este blând, plin de dragoste, conştient de egoismul şi de defectele noastre şi că totuşi… Îşi doreşte din suflet o relaţie cu noi. Hristos ne-a revelat că, deşi Dumnezeu consideră că suntem păcătoşi şi că merităm să fim pedepsiţi, totuşi dragostea Sa pentru noi a biruit, făcându-L să Se gândească la un alt plan pentru scăparea noastră. Dumnezeu însuşi a luat chip de om şi a primit în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre. Ţi se pare ridicol sau absurd? Poate… dar cunosc mulţi taţi care, dacă ar fi posibil, ar face bucuroşi schimb de locuri cu copilul lor aflat pe patul de spital, din cauza cancerului. Biblia spune că motivul pentru care îl putem iubi pe Dumnezeu este că… El ne-a iubit mai întâi.

Iisus a murit în locul nostru, pentru ca noi să putem fi iertaţi. Dintre toate religiile din lume, veţi vedea ca numai prin Iisus Dumnezeu le întinde o mână oamenilor, deschizându-le astfel calea unei relaţii personale cu El. Iisus ne arată dragostea lui Dumnezeu, care caută să ne împlinească nevoile şi să ne atragă la Sine. Datorită morţii şi învierii lui Iisus, astăzi ni se oferă o viaţă nouă. Putem primi iertarea de păcate, putem fi total acceptaţi şi iubiţi de către Dumnezeu. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”¹¹ Iată-L, aşadar, pe Dumnezeu în acţiune!

Există Dumnezeu? De vrei să ştii răspunsul, caută să afli cât mai multe despre Iisus Hristos. Biblia ne spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”¹²

Deşi Ii stă în putere să ne oblige să credem în El, totuşi Dumnezeu nu o face. Dimpotrivă, El ne pune la dispoziţie suficiente dovezi ale existenţei Sale, pentru ca noi să alegem singuri să Ii răspundem. Distanţa perfectă a Terrei faţă de Soare, proprietăţile chimice deosebite ale apei, creierul uman, ADN-ul, numărul mare de oameni care confirmă faptul că Il cunosc pe Dumnezeu, dorinţa – care ne macină inima şi mintea – de a afla dacă există Dumnezeu, dorinţa lui Dumnezeu de a Se lăsa găsit prin Iisus Hristos. Dacă vrei să ştii mai multe despre Iisus şi despre motivele care te îndeamnă să crezi în El, te rog să citeşti „Dincolo de credinţa oarbă”.

Dacă vrei să începi o relaţie cu Dumnezeu chiar acum, o poţi face.

Trebuie să iei singur această hotărâre; nimeni nu te obligă s-o faci. Însă dacă vrei să fii iertat de către Dumnezeu, dacă vrei să ai o relaţie personală cu El, poţi începe chiar acum, rugându-L mai întâi să îţi ierte păcatele şi să vină în viaţa ta. Domnul Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”¹³ Dacă vrei să faci acest pas, dar nu eşti sigur ce anume să-I spui, iată aici o rugăciune după care te-ai putea lua: „Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că ai murit pentru păcatele mele. Tu-mi cunoşti viaţa şi ştii că am nevoie să fiu iertat de păcatele mele. Te rog chiar acum să mă ierţi şi să vii în viaţa mea. Vreau să Te cunosc cu adevărat. Vino, Te rog, în viaţa mea acum. Si Îţi mulţumesc că doreşti să ai o relaţie personală cu mine. Amin.”

De acum Dumnezeu consideră relaţia Sa cu tine permanentă. Iisus a spus despre toţi aceia care cred în El: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”¹⁴

Având în vedere toate cele de mai sus, putem trage concluzia că există Dumnezeu, că este plin de dragoste şi că poate fi cunoscut în mod personal, de aproape.

Dacă doreşti mai multe informaţii despre afirmaţiile lui Iisus referitoare la divinitatea Sa sau despre existenţa lui Dumnezeu sau dacă ai întrebări / nedumeriri / comentarii legate de acest subiect, te rugăm să ni le adresezi ca sa le putem dezbate impreuna.